Predigt am 24. Januar im Rahmen der Gebetswoche für die Einheit der Christen

Am 24. Januar fand im Rahmen der Gebetswoche für die Einheit der Christen ein ökumenischen Gottesdienst in der griechisch-katholischen Kirche “Hlg. Basilius der Große” statt.

Im Rahmen dieses Gottesdienstes hielt Dr. Daniel Zikeli, in rumänischer Sprache, eine Predigt zu den biblischen Lesungen des Tages, die hiermit vorgelegt wird.

Înalt prea Sfințiile Voastre,

Prea Sfințiile Voastre,

Iubiți confrați întru Domnul,

Iubiți credincioși,

Tema generală propusă pentru cea de a șaptea zi a octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor este slujirea, misiunea împăcării și face referire la două versete biblice din cea de a doua Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, cap. 5: ”Toate sunt de la Dumnezeu, cel care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și ne-a dat misiunea împăcării. Așadar, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, neținând seama de greșelile oamenilor, ci încredințându-ne cuvântul împăcării.”

Apostolul ne spune că Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului Isus Hristos. Moartea Domnului a restabilit legătura deteriorată între Dumnezeu și oameni. Această răscumpărare, spune Apostolul, face să ia naștere misiunea, îndatorirea împăcării.

Se povestește că într-un oraș oarecare a sosit un om necunoscut. Nimeni nu știa de unde venise și în ce scop. Menirea lui nu le era cunoscută. Părea că stătuse dintotdeauna acolo, pe trotuarul celei mai aglomerate străzi, acolo unde erau magazinele, restaurantele și cinematografele elegante, acolo unde locuitorii orașului își făceau plimbarea de seara, acolo unde îndrăgostiții își dădeau întâlnire.

Necunoscutul stătea în genunchi și desena pe trotuar cu creta peisaje minunate, cu soare, copii fericiți, boboci înflorind, îngeri, adevărate vise de libertate.

Orașul se obișnuise cu prezența lui, oamenii îi aruncau câte un ban pe desen, alții se opreau și îi vorbeau.

Îi povesteau despre ceea ce îi preocupa, despre speranțele lor; despre copiii lor: despre cel mic care încă mai vroia să doarmă în pătuț și despre cel mare care nu se hotăra ce facultate să aleagă, pentru că viitorul este greu de prevăzut…

Omul nostru îi asculta. Asculta mult și vorbea puțin.

Într-o bună zi a început să își strângă lucrurile, pregătindu-se să plece.

Oamenii s-au adunat în jurul lui și l-au privit așteptând:

-Lasă-ne ceva care să ne amintească de tine….

El le-a arătat mâinile goale: ce le-ar fi putut el dărui? Totuși, oamenii strânși în jurul lor au continuat să aștepte. Văzând acest lucru, necunoscutul a scos din rucsacul său creta viu colorată cu care obișnuia să deseneze și a împărțit-o oamenilor. A dăruit fiecăruia câte o bucată de cretă colorată fără a rosti vreun cuvânt și a plecat.

Unii au înrămat bucata de cretă primită, alții au dus-o la muzeul de artă modernă, alții au păstrat-o în caseta de bijuterii, cei mai mulți însă au uitat de ea.

Iubiți credincioși,

Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine și ne-a încredințat misiunea împăcării. Ce facem noi cu această misiune? Ce facem noi cu creta pe care am primit-o, cu care am putea să colorăm lumea, să oferim înțelegere, pace, bunăstare și comuniune?

Lecturile biblice propuse pentru astăzi nu dezvoltă doar tema generală, oferind anumite trăsături ale misiunii de împăcare, ci chiar ne arată cum putem concretiza această slujire în viețile noastre și în viețile comunităților din care facem parte.

Prima lectură din Vechiul Testament este finalul relatării celebre despre Iosif și frații săi. Ne este cu siguranță cunoscut acest episod biblic care descrie relația tensionată, critică și agresivă dintre fii patriarhului Iacov. ”Iosif și frații săi” este titlul purtat de un roman important al literaturii germane, scris de Thomas Mann. Scriitorul descrie în mod detaliat liniștea apăsătoare, asurzitoare, care generează teamă, care s-a lăsat în încăperea în care frații lui Iosif așteptau decizia acestuia în ceea ce îi privește, neștiind ce decizie va lua fratele lor, pe care l-au asuprit.

Iosif le-a întins mâna, acceptând rugămințile spre iertare, și împăcându-se cu ei le-a spus: ”Voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ceea ce se vede azi, să scape viața unui popor în număr mare!”

Iosif a înțeles calea lui Dumnezeu. Deasupra tuturor problemelor și a suferinței cauzate de frații lui, a înțeles că toate acestea trebuiau să se întâmple spre salvarea fiilor lui Iacov. El a iertat, a fost dispus să uite răul, a întins mâna spre reconciliere, spre comuniune. Nu și-a dorit un conflict, nu a fost însetat de răzbunare, ci, prin iertare, a făurit un nou început.

Misiunea împăcării spre care ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel începe cu dorința de a ierta, cu dorința de a îndrepta lucrurile pe drumul cel bun, de a oferi o șansă nouă, de a trece peste rănile trecutului spre o comuniune nouă bazată pe vindecare, iertare și normalitate.

În cea de a doua lectură, din prima Epistolă a Sfântului Apostol Ioan, în capitolul 3, primim un nou indiciu referitor la misiunea împăcării. Apostolul scrie: ”Copilașii mei, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci în faptă și adevăr.” Iubirea este un element decisiv în slujirea împăcării. Apostolul descrie iubirea lui Dumnezeu pentru oameni: ”Noi cunoaștem dragostea prin faptul că El și-a dat viața pentru noi”.

Iubirea nu este lipsită de sens, fără putere, nu este un ritual sau un discurs științific. Iubirea între creștini trebuie să fie vie, să capete forme concrete, să clădească punți, să reînnoiască comunități, să fie ”îndelung răbdătoare, plină de bunătate, lipsită de invidie, de laudă și trufie”, ea trebuie să fie atotcuprinzătoare, profundă și autentică. Iubirea între creștini trebuie să fie dovada clară a respectării poruncii încredințate de însuși Mântuitorul Hristos, de a ne iubi unii pe alții. Hristos nu este acolo unde este ură, Hristos nu este acolo unde este dezbinare, Hristos nu este acolo unde este conflict, Hristos nu este acolo unde se perpetuează păcatul. Hristos este dragostea și vrea să trăim această dragoste prin misiunea împăcării.

În Biserica Evanghelică din România există o slujbă specială, așa numită ”a împăcării”. Ea este săvârșită la finalul unui proces îndelungat care începe în rândul comunităților. Astfel, prin intermediul vecinătăților, se află unde există conflicte, certuri sau nevoie de împăcare. Șeful vecinătății are datoria de a îndemna spre împăcare, povestindu-i apoi preotului paroh despre conflictele nerezolvate. Cei ce nu doreau sau nu puteau să se împace, nu primeau dezlegarea de păcate și nu primeau Sfânta Împărtășanie. Sfântul Apostol Pavel ne spune că misiunea împăcării constă în gesturi concrete, în fapte vizibile. ”Dragostea să nu fie doar în vorbă, ci în faptă și adevăr.”

În Sfânta Evanghelie după Ioan, în capitolul al șaptesprezecelea, Mântuitorul Hristos se roagă pentru unitatea urmașilor săi, pentru ca lumea să creadă. Un alt element fundamental al misiunii împăcării este mărturia comună. Doar prin ea lumea va percepe că legătura între creștini este autentică, o legătură bazată pe dragoste, împăcare, iertare și comuniune. Istoria creștinismului este măcinată de conflicte, neînțelegeri, separări și dezbinare. Trecutul bisericii lui Hristos are multe răni pe care prezentul poate, însă, să le vindece. O vindecare înfăptuită prin gesturi simple, ce pot părea mărunte, dar care poartă o însemnătate majoră.

Voi enumera câteva exemple.

În anul 1973, reprezentanții tuturor bisericilor protestante reuniți în Elveția, lângă Basel, au redactat Concordia de la Leuenberg, un document prin care sunt încheiate disputele teologice între bisericile Reformei și prin care se pun bazele unei unități temeinice și autentice.

La începutul celei de-a doua sesiuni a celui de-al doilea Conciliu Vatican, Papa Paul al VI-lea și-a cerut iertare pentru toată suferință cauzată de-a lungul istoriei de către biserica romano-catolică.

În anul 2010, în cadrul Adunării Generale a Federației Lutherane Mondiale de la Stuttgart, bisericile lutherane își cer iertare pentru suferințele cauzate creștinilor baptiști și menoniți.

În anul 2000 a fost redeschis, la inițiativa Papei Ioan Paul al II-lea, cazul antereformatorului ceh Jan Hus. Pentru arderea acestuia pe rug este cerută iertare. Papa Francisc l-a omagiat pe Hus în 2015, numindu-l ”un curajos reformator al bisericii”.

Iată câteva momente de împăcare și de comuniune creștină.

Hristos spune: ”Eu în ei și Tu în Mine, ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și i-ai iubit pe ei cum M-ai iubit pe Mine.”

Iubiți credincioși,

Dumnezeu ne-a încredințat misiunea împăcării la fel cum necunoscutul din povestire a împărțit creta colorată. Prin ea suntem suntem chemați să vindecăm rănile trecutului, să oferim dragoste, pace, înțelegere și comuniune. Prin promovarea culturii împăcării punem în practică cererea din rugăciunea Tatăl Nostru ”și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

De asemenea împlinim rugăciunea Domnului Hristos ca ”toți să fim una, pentru ca lumea să creadă”.

Amin.